Imaginează-ți :
Eram în sat, acasă la buni. Stăteam lângă sobă în zile friguroase de Ianuarie. Focul ardea, în ler se rumeneau câțiva cartofi, cam câți încap. Buna avea în mână o farfurie albă, fodrată pe margine, în care ținea ea sare. Era ceva lume în camera mică și înghesuită. Veșnic era familia prezentă când mirosea a cartofi copți în ler. Și veșnic se spuneau povești despre oameni pe care eu puteam doar să mi-i imaginez. “Stătea acolo pe vale un om… nu l-ai prins tu. Îi zicea….”
Multe din amintirile lor erau genul “Amintirilor din copilărie” ale lui Ion Creangă. Mereu se lăsa ori cu râs ori cu plâns.
Bunica era o femeie bună, isteață dar si tare “șoadă”. Școala absolvită era cea a vieții. A prins monarhia, al 2-lea război mondial, vremuri când oamenii abia aveau ce să pună pe masă, toți anii de comunism ai României, Revoluția și -așa zisa- democrație din zilele noastre. A trăit o viață plină, cu multe pățanii, din care nu știu cum să mai adun informații, sa le pun pe hârtie, ca să ne rămână.
Azi vreau să împărtășesc cu voi câte ceva din ce-am învățat de la ea.
Apropo: Bunica vorbea o ardelenească foarte specifică satului în care a crescut ( sau ei însăși ) pe care nu am de gând să o corectez.
Pe cel ce-ți e familie îl aperi în fața lumii
-orice ar fi făcut, că are dreptate, că nu. Apoi acasă … eh, altă poveste!
“Să nu te înhăitezi cu ceva haită de handralăi!”
Crescând cinci copii și câteva generații de nepoți, bunica a înțeles cât de mare impact poate să aibă asupra ta oamenii cu care îți petreci timpul. Îmi spunea vorbele astea în fiecare duminică seara când eram la ușă, gata de plecare. Niciodată nu uita. Le știam ca pe “Tatăl Nostru.” Știam când urmează să mi le spună și știam intonația pe care o va folosi la fiecare silabă.
-”Da fata mea, să nu te înhăitezi cu ceva haită de handralăi!”
“Când ți-i lua pe oarecine, să-l iei p-ala ce ți drag!”
Așa am înțeles eu din poveștile ei. Ea a fugit cu bunicul, că el îi era drag!
Viața e frumoasă când o împarți cu alții!
Nu sunt delicatese ca și cartofii copti în ler presărați cu sarea mare din farfuria brodată a bunicii, mai ales când îi mănânci ascultând o poveste cu familia lărgită în jurul sobei.Erau serile mele preferate. Când îmi povesteau unchi mei cât de simplu și colorat au trăit ei în mica lor comunitate.
Lasã-i, numa-oleacă ‘săi, dă prunci!
Ai vreme, până colo pe la 30 de ani. Dacă te măriți tot măritată îi fi! Nu că aș fi adus eu vorba de așa ceva; probabil nici măcar nu eram majoră pe atunci. Tot ea mă întreba cu zâmbetul pe buze înainte: “Ai drăguț?” “Nu”, ziceam eu. Apoi îmi dădea, serioasă, replica cu măritatul.
Educația, cunoștințele și caracterul frumos dau măreția unui om.
“Tu învață mult, să ajungi om mare! Nu-ți steie capu tot la bolunzâi!”
Cui îi ești drag, mereu te așteaptă!
“Aaaa, oare nu vin tâganele astea de fete la mine?” (scuzati expresia) Era Duminică. Ziua când obișnuiam să mergeam în vizită la neamuri. “Tâganele” eram eu și sora mea. Ea ne aștepta de fiecare dată uitându-se pe fereastră, analizând dealul din fata casei ei, că “doară, doară” apărem și noi de undeva. Tare se necăjea când nu veneam.
“Nu purta povești!”
-șiiit! Taci din gură; să nu te audă oarecine!
-Dar buna, suntem doar noi acasă! Cine să mă audă? Mă scuzam eu.
-Taci dară! Niciodată nu știi cine intră pe ușa.
“Iartă-i, fata mea!”
Nu conta cine sau ce mi-a gresit. Nici nu mă lăsa să termin să mă tânguiesc.” Iartă-i, fata mea!” și gata. Îți dădea așa de rugativă îndemnul că ai fi iertat orice oricui!
Să te culci devreme, să-ți fie noaptea lungă!
E opt seara. Începe să scârțâie ușa de la poartă.
-Da oare cine n-are de lucru de vine la ora asta?! Ia uită-te, fata mea, pă oblac!
-E fiu-tău, dau eu verdictul.
-Ioooai, amu vine el?! Da nu știe oare că io mă culc?! Du-te repede! Stinge becu! Spune-i că m-am culcat!
Frumusețea e în ochii privitorului.
-Doamne ptierită ești fata mea, ar trebui să te mai împlinești oleacă…. de unde să mai slăbești? Da nu te prosti dă cap, dară! Așa îi stă bine la o femeie, împlinită, nu piele și os… Ce să-ți mai dea buna de mâncare?
Să muncești nu e greu, să nu poți munci e groaznic!
În ultimii ani din viață nu a mai avut putere să muncească. N-ai mai văzut așa supărare. Cum adică să trebuiască să-i facă ei un altul “lucru”?! și să nu poată ea să meargă în grădină?! “Că doară” ea avea de toate de la ea când era “în putere”.
Rugăciunea e cea mai importantă!
Se ruga dimineața, la amiază, seara, înainte de fiecare masă, multumea și după masă, se ruga și din senin. Întotdeauna se ruga pentru toată familia și dacă își uita vreun ginere mai “zvăpăiat”, se mai ruga odată pentru toți ca să-l pomenească și pe el.
Când știi pentru Cine ai trăit, nu ți-e frică de moarte!
-Da nu vine moartea să mă ducă și pe mine odată, oare?
-Termină, te rog! Nu mai zi așa! mă revoltam eu.
-Da …că mere după tine! Se repezea ea.
Așa era Marișca. Prefera liniștea sufletească și nu se “sfădea” cu nimeni dar nici nu se sfia să spună adevărul. Era un om frumos cu caracter puternic, gata oricând să-ți spună o vorbă bună, să ierte, să se bucure cu tine în vremuri bune sau să-ți întindă o mână de ajutor la greu.
Spiritualitatea națiunii noastre stă în acest gen de oameni care își iubesc țara, își țin unită familia, respecta natura și îmbogățesc prin felul lor de a fi comunitatea în care trăiesc!
Așa aș vrea să fim și noi!
Îți mulțumesc că ai citit povestea mea!
Hai să continuam conversatia în comentarii!
Share the post "Tradiţional: Ce am învăţat de la bunica!"
Superb ❤️❤️ Mi-a facut placere sa citesc! Intotdeauna mi-a placut la bunici si felul lor de a fi , mai ales ca au trait alte vremuri. Am zambit citind aceste randuri si amintirile pe care le-ai imparit, ma face sa ma gandesc cu drag la amintirile mele cu bunicii mei? .
Loved the post ?? hugs
Si eu am unele din cele mai frumoase amintiri de la bunici! Ei au o spiritualitate aparte! Ma bucur ca ti-a placut! <3